sâmbătă, 20 iunie 2015

People come and people go


   Prietenii s-au pierdut incetul cu incetul,s-au disipat ca norii pe timp de furtuna.Prieteni care m-au lasat pentru altii noi.Am ramas cu bratele intinse cand au plecat si le-am tinut deschise pentru ai primi inapoi. Credeam ca pentru oamenii pe care ii cunosti de-o viata si cu care ai crescut impreuna,o sa fii tot timpul pe primul loc,cel mai bun prieten,frate sau sora,familie.De cate ori aparea cineva nou in viata lor eu eram data la o parte,uitata ca pe o pereche veche de pantofi cu care odinioara paseai pe toate drumurile. Si-atunci ma intrebam de ce n-am mai fost buna,ce am facut sau ce nu am facut.Imi gaseam tot felul de cusururi.
   Am cunoscut si eu oameni noi.Dar bineinteles ca oamenii nu te pot primii pur si simplu in lumea lor.Doar nu ma asteptam sa ajung acolo si  sa ocup un loc important in inimile lor,ei aveau deja cei mai buni prieteni.Eu eram doar o intrusa,rataceam prin aceasta lume incercand sa-i apartin.
   Am descoperit ca oamenii pe care ii iubesti nu pot sa fie acolo pentru tine tot timpul.Au viata lor.In viata te nasti si mori singur.Oamenii vin si pleaca…ii cunosti,ii iubesti,te ranesc,iar apoi dispar ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat…Oameni care credeai ca o sa faca parte din viata ta pentru totdeauna.Si te intrebi din nou : unde ai gresit,de ce ai fost atat de prost si i-ai indepartat ? Pe urma incerci sa resuscitezi prietenia care va lega,pe unii reusesti sa-i aduci inapoi pentru ca,intr-adevar,te-au iubit asa prost cum esti,te-au iubit si te-au iertat cand ai gresit,au fost acolo pentru tine,ai fost si tu acolo pentru ei…pe cand altii,sunt dusi pentru totdeauna…Daca o sa ai sansa sa-i mai intalnesti vreodata in viata asta,o sa va priviti cu nostalgie si durere, cu ochii indoliati ai unei prietenii pierdute. Nu mai aveti nimic in comun,decat amintirile.Poate ca v-ati iertat,insa nodul tot ramane. Va priviti stingheri fiecare din coltul lui,v-ati da mana,v-ati imbratisa,v-ati pupa ,ati plange unul in bratele celuilalt,insa ramaneti incremeniti.Nodul va tine,iar regretul va injunghie fara mila.
   Prietenia inseamna si ea ceva,uneori mai mult decat o idee.E o dependenta.O dependenta psihica de oameni pe care ii vrei in jurul tau nu doar de craciun,ci in fiecare zi.Niste oameni cu care intemeiezi o familie de prieteni,pe care atunci cand iti pui mana pe inima nu simti bataile ei,ii simti pe ei acolo,respirand,purtandu-i cu tine la fiecare pas.
   Fara prieteni esti singur.Ploaia incepe sa cada.Ranile incep sa te usture.Nu te mai salveaza nimeni.Nu-ti mai arunca nimeni o franghie ca sa te scoata din vartejul singuratatii.Esti mort fara iubirea lor.Acum nu te mai plange decat ploaia.



joi, 16 aprilie 2015

CLIPE   HOINARE






    Tăcerea plutea subtil prin încăperea plină,însă pentru mine timpul s-a oprit în loc…Nu mai auzeam vocile din jurul meu,nu-i mai vedeam pe cei care roiau împrejurul meu.M-am oprit din scris fără să vreau.Cu toata agitaţia asta ce mă înconjoară,tu mi-ai invadat orice gând,reuşind să mă scoţi din rutină.Iar eu tocmai de asta munceam încontinuu,fără telefon,fără internet,ca în pustietate.Mă ţineam ocupată şi încercam să te uit,mă oboseam ca să nu mă mai gândesc seara la tine când mă pun cu capul pe pernă şi încerc să adorm,dar  seara când mă întorceam acasă,tu erai tot acolo : pe perna mea,pe tavanul meu,pe toţi pereţii,în mintea mea.Îmi furi orice gând şi mi-l îndrepţi spre tine.Sau poate că eu sunt cea care te cheamă,să ieşi din ascunzătoarea subconştientului meu.De ce mă laşi să-mi fie dor de tine? Ce cauţi tu în sufletul meu ? Eu căutam iubire.De ce am vrut să ţi-o ofer ca pe-un omagiu unui zeu ? Şi-n fond,nici nu mi-ai dat de înţeles c-ai vrea să mă iubeşti.Ştiam că fac o mare prostie,dar am continuat să mă avânt pe acest drum greşit.M-am supus greşelii,tipic unui om,tipic unei femei care avea să aleagă mai târziu dacă să îşi conserve iubirea şi să-şi transforme inima într-un cub de gheaţă,sau să continuie să iubească un bărbat care nu îi împărtăşeşte aceleaşi sentimente .De multe ori,ne îndrăgostim de persoanele nepotrivite.Unii se reprofilează,alţii sunt masochişti,şi continuă să iubească indiferent că celălalt nu îl iubeşte înapoi.
    Într-un timp  îi învinuiam pe alţii pentru faptul că sămânţa  dragostei a încolţit în mine,însă şi eu am insistat să o sădesc,să o nutresc cu speranţe deşarte şi minciună.M-am minţit singură.Tânjeam să îmi împletesc mâna cu a lui.Ştiam că nu se va întâmpla,dar imaginaţia mea mă împiedica să mă comport raţional.Ştiam că,dacă l-aş atinge,tot controlul meu s-ar spulbera.
    De-ar fi să te cunosc pe tine cel real,nu ştiu dacă te-aş mai iubi.Până acum am iubit doar o imagine pe care mi-am creat-o cu tine.Am adunat poveşti despre tine şi mi-ai părut a fi ideal.
     Reuşisem într-un timp să te uit,sentimentul de ură m-a ajutat. “Cel mai trist lucru în dragoste este faptul că de cele mai multe ori sufletul ţi-l răpeşte exact acela care nu are nevoie de el.” ,adevărul fundamental al lui  Caragiale în care m-am regăsit şi eu. Sufletul meu avea nevoie de unul complementar.A fost de ajuns să mă agăţ de o speranţă,iar pentru tine a fost de-ajuns să ştii.Mi-ai răpit sufletul,când ştiai că nici măcar nu ai nevoie de el,când ştiai că n-o să mă iubeşti niciodată.Pentru tine am fost doar o altă fraieră care s-a îndrăgostit de tine şi de care să râzi cu prietenii tăi.Cu ce te-a ajutat suferinţa mea ? Umilinţa la care m-ai supus ? Pare-mi-se că te distrează foarte tare să mă vezi asa rănită,umilă,vulnerabilă,cu aripile frânte,căzută la pământ. Acum n-ai decât.Râzi de fraiera care s-a îndrăgostit prea usor.Oricum au râs cu toţii…
    Neştiind ce să fac cu speranţele zdrobite ,am încercat să creez unele noi.Te-am reînviat din cenuşa încă nestinsă a iubirii ce ţi-o purtam la început. Întârzii să apari în viaţa mea. Nu-i nimic.La mine totul întârzie să apară.Credeam cu tărie că dacă îmi doresc ceva cu adevărat  tot universul va conspira pentru îndeplinirea dorinţei mele.Devenisem atât de încrezătoare şi de optimistă încât prostia şi naivitatea puseseră stăpânire pe mine.Eram atât de înţelegătoare şi de răbdătoare,dar tot ceea ce făceam era să continui cu minciunile tale.
     Eu fug de tine,tu fugi de mine.Mi-e teamă de momentul în care ne vom întâlni.Ştiu că mă eviţi.Ţi-e teamă că te voi mustra.Manifeşti o repulsie faţă de cele care te iubesc,gândul la noi te dezgustă.Eu fug de tine tocmai pentru că vreau să te scutesc de această neplăcere.Te iubeşte cea potrivită,cea pe care o vrei tu.Eu aş fi inutilă în peisaj. Nu vreau ca existenţa mea să-ţi bântuie memoria.Nu am ce să caut prin gândurile tale.Ar fi mai bine dacă nu ne-am întâlni niciodată.
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu “nu o să mai iubesc pe nimeni niciodată”.Poate că de asta am fost pedepsită.Nu trebuia să mai iubesc.Sau poate că aveam să îmi dau seama mai târziu că asta nu era decât o pregătire pentru a intra în tiparul oamenilor raţionali,care îşi impun şi reuşesc să nu se îndrăgostească niciodată mai mult decât trebuie ori deloc,care pun pe primul plan orice,mai puţin iubirea.Dar aceştia nu sunt decât nişte oameni reci,care cândva au iubit din tot sufletul şi cu toată fiinţa lor,nişte oameni dezamăgiţi pentru care durerea şi suferinţa s-au transformat în puterea de a merge mai departe fără a mai simţi fiorii iubirii. Oamenii ăştia nu mai sunt oameni,sunt frânturi din ceea ce au fost cândva,frânturi ce nu pot fi ascunse.
    Mă obişnuisem cu gândul la tine.Erai ca o cicatrice pe memoria mea cu care mă resemnasem şi pe care nu puteam să o tatuez sau să o corectez în vreun fel pentru că nu era o cicatrice fizică.Atunci când nu eram stresată de alte lucruri sau când nu mai puteam să fiu atentă la altceva,te aduceam în gândurile mele.Era ca şi cum lobii frontali şi cei temporali erau camerele unui hotel,iar toate camerele iţi erau rezervate.
    Scriind aceste rânduri,m-am trezit,iar după câteva zile am simţit că în sfârşit m-am vindecat.E atât de bine să nu mă mai gândesc la tine,să am gândurile limpezi.Speram ca acest virus să nu mai revină niciodată.Şi totuşi parcă îmi lipsea ceva…După câteva săptămâni în care credeam că te-am uitat,insomniile şi-au făcut cuib pe perna mea.Nu puteam să adorm fără să mă gândesc la ceva,fără să mă gândesc la cineva…Îmi devenisei somnifer ,eram dependentă de gânduri şi scenarii în care îmi legam destinul de al tău.
    În urmă cu două nopţi, te-am visat.Nu ştiu de ce.Nu mă mai gândisem la tine de ceva timp.De ce ai revenit ? Tot eu te-am readus ? Am uitat să te uit.S-au scurs doi ani de când sunt prinsă în lanţurile amintirii tale.Rătăceşti prin labirintul memoriei mele.Încă te mai iubesc.Încă îmi tremură pe buze numele tău.Încă mi-e teamă să te întâlnesc.Încă mă seacă orice gând la tine.Sper că tu eşti fericit.Eu nu pot fi atâta timp cât fericirea mea poartă numele tău.

miercuri, 15 aprilie 2015

VOYAGEUSE SUR LE VENT






    Les feuilles – des oiseaux dont je ne peux pas saisir le vol,tissent la soie de l’automne sur les sentiers où frileusement blottis se nichant sur les bancs,à attendre…L’une d’elles a pris son élan,se laissant porter dans la valse qui du vent ,se levant des ensuites de la prise de ses bras et la claquant sur un banc.D’autres naviguaient sur les ailes pointues de vent,se detachant des branches des arbres et pour prendre un contact douloureux et brutal avec le sol.
    Son sang pulsait fortement dans les veines,elle avait peur,les joues sucées et la peau pâle et sèche,comme si elle était tombée malade.Des fausses larmes jaillisaient de ses yeux iréel ,elle avait envie de pleurer pour les rares passants avec un cou rentré dans leurs manteaux,la plupart formant des couples d’amoureux bruyants,mais elles n’avait pas de voix ,elle n’avait pas de bouche et elle sentait toutes ses fonctions ralentir à cause du froid,la figent,pensant que l’on ne prendra pas son corps frêle et faible dans les mains,l’emportant sur sa route de voyageur contemplatif et amoureux.
    Ainsi tu passais toi aussi dans le Cismigiu,désinvolte,souriant,marchant facilement et doucement sur les feuilles qui n’ont pas perdu de leur vigueur,ni la couleur pâle avec teintes vertes,faisant des chapelets à tes pieds.
    Les mendiants jouaient du violins de leurs doigts engourdis,dans les différentes coins du parc,des symphonies mélancoliques,des mélopées où vibre l’air commencement l’automne qui semble sa fin,la connection entre l’automne et l’hiver.
    Des éclairs dans tes yeux larmoyants par le vent,roulaient leurs regards dans tous les coins de l’horizon autour de toi.Tu t’es arêté et tu t’es assis sur le banc à côté “d’Elle”.Tu passais mystérieusement la main dans tes cheveux avec le même sourire sur les lèvres,les humidifiant légèrement de ta langue.Tu regardais la danse des grues faisant la ronde et,glissant ton bras droit sur l’arrière du banc,tu as effleuré du doigts le corps qui attendait d’être degourdi par la chaleur de tes mains tremblantes et timides.Son âme s’est égaré dans ta main,embrassant cette couche mol,essayant d’absorber comme une sangsue,un peu de ton amour .Las, par la meme chanson jouée maintes et maintes fois,tu as abandonné la feuille sur le banc,en empruntant le sentier à tout hasard.Tu as erré dans le parc et tu es arrivé sans le savoir,au meme endroit.Tu n’avait pas l’intentionn de t’arrêter.Tu  n’as fait que deux pas devant le banc et le vent a fait flotter la feuille comme un drapeau avant de la ramener à tes pieds. Tu l’a ramassée sur le pavé froid du parc,poursuivant ta route en jouant avec elle entre les doigts.Je sais pas ce que tu cherchais où tu attendais mais,ennuyé,un peu irrité,tu as constaté après un bref examen que c’était la même feuille que tu avais abandonnée sur le banc .Alors tu l’as écrasée si  brutalement et avec  indifférence , puis tu l’as jetée  par terre ,comme si elle n’avait pas été vivante,comme si c’était une ordure.Elle n’avait pas de voix pour crier derrière toi,pas de force pour dire à quel point elle avait mal,elle restée collée au sentier,là où les pluies et les vents passaient apathiquement  dessus.
    Moi,je suis pareille,voyageuse sur le vent,un “oiseau” errant,tremblant de froid,le vent passant à travers moi comme un fantôme glacial,le lèvres bleuâtres,une apparence fantomatique,des petites feuilles colorées accrochées à mes boucles brunes enchevêtrées et les pieds gelés,qui ont pris le contrôle de mon corps,me guidant tellement rêveuse, avec l’imagination vagabondant errant sur les voies des désirs et des espérances par le Jardin de Cismigiu solitaire en automne.Je ne sais pas ce que je chercheais ou j’attends.Mais je pensais à toi…Dans tous les images pastel de l’automne c’est toi que je peignais,pensif,solitaire,attendant de te perdre dans la lave de mes bras / mon étreinte,te lèvres attendant mon baiser pour revivre ,pour perdre cette couleur déteinte et retrouver un rose vif.Pour que ton sang coule à nouveau dans tes veines comme du vin rouge remplissant un verre,puis dans nos gorges assoiffées,telle une chaleur venue de nulle part pour inonder nos corps.Je m’arrête sur le même banc,accroupie sur la meme place où tu t’étais assis,je laisse ma tête en arrière,je ferme mes yeux châtaignes grilles ayant sous les paupières la vision de tes grappes de raisins verts et je commence à imaginer toutes sortes de choses à propos de “nous”.

    Je sens sur le cou un toucher froid qui me donne des frissons dans tout mon corps et une main elle aussi de glace qui caresse mon visage.Je lève la tête et ouvre les yeux mais je les referme tout de suite,tous les deux confondus dans un baiser/te faisant fusionner avec moi dans un baiser.J’ai peur d’ouvrir les yeux pour une deuxième  fois,je crains que cela n’ait pas été un rêve don’t je ne veuille pas réveiller .Je n’ai pas ouvert les paupières meme si je sentais de petites gouttes tomber sur moi. Elles sont pareilles à moi,secretes et sans force…