luni, 1 septembrie 2014

HANDICAP EMOȚIONAL





M-am întors odată cu toamna.Nu ştiu ce gând sau dor m-a adus înapoi.Oraşul n-a amorţit încă.Mai există câte o adiere caldă ca o amintire a verii.M-am plictisit plimbându-mă prin aeroport şi aşteptând să se rărească mulţimea ce işi aştepta nerăbdătoare bagajele de la cală.Analizasem înainte câţiva “călători” cât am stat pe un scaun.Românii sunt la fel cum i-am lăsat,străinii sunt la fel cum i-am cunoscut.
Am ieşit să mă plimb puţin pe-afară şi să ascult sunetul orasului pe care l-am părăsit acum 5 ani.Sunetul Bucureştiului.Locul pe care îl numesc “acasă”,şi nu pentru că aici locuiam.Nu,nimic atât de simplu şi lipsit de semnificaţie.Ci pentru că aici simt nevoia să mă întorc de fiecare dată când sunt departe…Romanticii îl numesc locul unde visele se nasc,criticii,locul unde visele mor.Eu mă plimbam pe străzile cu parfum franţuzesc şi ştiam că Bucureştiul este unic pentru fiecare,un vis,o speranţă,un iubit,o iubită,un amestec de cultură şi civilizaţie…un cămin.
Mi-am părăsit “căminul” cu scopul de a-mi proteja inima,de a-mi purifica sufletul,de a curăţa toate acele sentimente pe care le-am nutrit pentru tine şi mi-au fost nocive.Aveam sufletul îmbibat cu tristeţe,durere şi amărăciune.Mi-ai trimis o cutie de speranţe ce au luat forma bomboanelor din ea.Îmi vindeai sentimente iar eu eram client fidel.
M-am refugiat în Franţa,la Paris.Ironic,nu ?Tocmai în oraşul iubirii mi-am găsit şi eu să mă duc.M-am dus acolo ca să mă reinventez şi-am reuşit încetul cu încetul.
Marile dureri nu dor la început.Sunt mari pentru că deschid o rană care nu se mai vindecă niciodată.
În primele luni mi-a fost cam greu.Încă te purtam în suflet.De câte ori intram într-un bistro să beau o cafea iar chelnerul venea să-mi ia comanda,rămâneam blocată :“Aş vrea o ceaşcă plină cu dragoste,vă rog !” Atât de sete mi-era de iubirea ta.M-am îndrăgostit de tine aşa cum te fură somnul,încet şi desăvârşit.Degeaba mi-am interzis să te iubesc atunci când am simţit că mă îndrăgostesc.Inimii nu poţi să-i porunceşti.Dar ce rost are să iubeşti dacă eşti constrâns să ţii iubirea doar pentru tine,deoarece nu ştii pentru a câta oară,nu eşti alegerea nimănui.
Mă încăpăţânam tot timpul să nu te uit,iar sentimentele mele pentru tine se întăreau.Au prins rădăcini mult prea adânci în inima mea ca să te pot alunga din ea.Aveam nevoie de tine ca să îmi umplu visele.Aveam nevoie de tine ca să mă trezesc cu un gând dimineaţa şi ca să adorm tot cu tine în gând, seara.Simţeam că dacă dorinţa mea e atât de puternică,tot universul va conspira pentru a ne aduce împreună.Şi da, sunt egoistă.Vreau să primesc dragostea ce mi se cuvine.Am aşteptat-o prea mult timp,cuminte şi fidelă.M-am dat la o parte de prea multe ori.Am plecat când aş fi putut să rămân.Dar nu aş fi putut să lupt şi asta nu pentru că nu voiam…m-am depreciat,mi-am pierdut încrederea în sine şi curajul.Dar mai întâi de toate,nu sunt genul care destramă relaţii.A trebuit să stau tot timpul în umbră.Nu am vrut nici să par bolnavă,nebună sau obsedată.Te-am iubit în tăcere,ţi-am dorit tot binele şi te-am adorat.Dar cum să te descurci atunci când eşti prins între raţiune – care îţi spune ce trebuie să faci şi să priveşti înainte – şi suflet – care te leagă de trecut,nostalgic ? Cum să nu-ţi asculţi inima care se zbate ca o nebună în pieptul tău şi nu tace o clipă ? Biata inimă,o adevarată martiră care,deşi zdrobită,îşi linge rănile ca un câine şi continuă să lupte. Nu aş vrea să mă întorc cu acest handicap emoţional.Sunt nişte sentimente de care vreau să mă vindec.
După luni întregi în care  obosisem să mai plâng  şi în care încetasem să mă mai încovoiez de durere,o durere nemiloasă ce o simţeam în piept ,intensificată de distanţă,mi-am revenit.Epuizasem  durerea.Am plasat cariera pe primul loc;nu m-am mai lăsat condusă de sentimente.Devenisem o femeie rece,calculată,nemiloasă.Îmi otrăveam sufletul singură pentru a mă detaşa de sentimente ,de umanitate.Mi-a schimbat cineva inima…
Mi-aş fi abandonat bagajele la cală şi m-aş fi plimbat prin Herăstrău,dar fără vreun prieten alături,promenada nu prea mi-ar fi priit.Nu am anunţat pe nimeni că vin;am vrut să le fac o surpriză.Mi-am dus bagajele la un hotel ; nu intenţionez să stau prea mult.Am ieşit să mă plimb totuşi puţin pe Lipscani.Nu aveam stare.Mă plimbam cu paşi mici,contemplativă.Pe cine tot caut ? – Fericirea,mi-am răspuns singură.Fericirea în doi…Presimţeam ceva rău.Mi-era frică să te-ntâlnesc.Mi-aş fi dorit să fi fost plecat din Bucureşti.Dar de ce ţi-e frică,tocmai de aia nu scapi.Te-am zărit la câţiva metrii depărtare.Am încremenit.Inima mi-a pregătit o surpriză,pentru că,în acest moment începu trecutul.Ca o muzică de pe alte tărâmuri,reflectată într-un ecou.Parcă mi se răsucise un cuţit în inimă.Tăciunii fumegânzi ai inimii s-au reaprins.Speram să nu mă recunoşti.Nu ştiam ce să fac,să continui să mă îndrept spre tine sau să mă întorc şi să fug ? Dacă mi-aş fi continuat paşii spre tine,ţi-as fi sărit la gât şi te-aş fi sărutat flămând,ţi-aş fi spus de mii de ori că te iubesc şi când m-ai fi întrebat nedumerit ce se întâmplă,ţi-aş fi răspuns tot cu “te iubesc”.Am ales să fug.Nu am ajuns prea departe.Am simţit cum ceva mă prinde de mână şi mă trage înapoi…