marți, 5 octombrie 2010

                              CALATOARE PE VANT




     Frunzele-niste pasari ale carui zbor nu pot sa-l inteleg,isi tes matasea tomnii pe poteci,cuibarindu-se zgribulite pe banci,asteptand…Una,a prins aripi,lasandu-se purtata-n vals de vant,desfacand-o apoi din stransoarea bratelor lui si trantind-o pe o banca.Navigau si altele pe aripi ascutite,de vant,decoland dupa crengile copacilor si luand un contact dureros si brutal cu solul.
    Sangele ei pulsa puternic in vene,era speriata,avea obrajii supti si o epiderma palida si uscata,de parca ar fi zacut bolnava.Lacrimi fictive izvorau din ochii ei ireali,voia sa strige dupa putinii trecatori cu gatul indesat in pardesiuri,majoritatea formand cupluri de indragostiti galagiosi,dar nu avea glas,nu avea gura si simtea cum toate functiile ii incetinesc din cauza frigului,o incremenesc,gandindu-se ca nimeni nu ii va lua trupul plapand si slabit in palme,ducand-o cu el pe drumul sau de calator contemplativ si indragostit.   Asa treceai si tu prin Cismigiu,nepasator,surazator,calcand usor si bland pe frunzele ce inca nu si-au pierdut vlaga,nici culoarea palida cu tente verzui,facand matanii la picioarele tale.   Cersetori cantau din viori cu degetele inghetate,prin diferite colturi ale parcului,simfonii melancolice,melopee ce suiera atmosfera incipitului friguros de toamna,ce pare a fi incheierea ei,conexiunea dintre toamna si iarna.Sclipirile din ochii tai inlacrimati de vant,isi roteau privirile in toate unghiurile din orizontul ce te imprejura.Te-ai oprit,si te-ai asezat pe banca langa ‘’ ea’’.Iti treceai misterios mana prin par tot cu acelasi suras pe buze,umezindu-ti-le usor cu limba.Priveai cocorii in hora unirii lor si,coborandu-ti bratul drept de pe speteaza bancii,ai atins cu degetele trupul ce astepta sa fie incalzit de caldura unor maini tremurande si timide.Sufletul ei s-a ratacit in palma ta,imbratisand acest culcus moale,incercand sa absoarba similar unei lipitori,putina dragoste din tine.Monoton de aceeasi melodie cantata la nesfarsit,ai abandonat frunza pe banca,urmand cursul cararii,fara vreun reper.Ai colindat parcul si ai ajuns fara sa vrei,fara sa stii, in acelasi loc.Nu intentionai sa te opresti.Nici nu ai facut doi pasi pe langa banca si vantul a fluturat frunza in zbor,ca pe un drapel,asezand-o la picioarele tale.Ai  ridicat-o de pe pavajul rece al parcului,continuandu-ti drumul,jucandu-te cu ea intre degete.Nu stiu ce cautai sau ce asteptai dar,plictisit,putin iritat si dupa scurte examinari ai constatat ca e aceeasi frunza pe care ai abandonat-o pe banca si ai strivit-o atat de sever si indifferent,dupa care ai azvarlit-o pe jos,calcand peste ea,de parca ea n-ar fi avut viata,de parca ar fi fost o mizerie.N-avea grai sa strige-n urma ta,nici puteri sa spuna cat o doare,statea lipita pe carare,acum,ploi si vant trec apatici peste ea…Asa sunt si eu.Calatoare pe vant,o pasare ratacitoare,tremuranda si infrigurata,cu vantul trecand prin mine ca o fantoma glaciala,cu buzele vinetii,cu infatisarea fantomatica,cu frunze mici si colorate agatandu-se in buclele  castanii si-ncurcate ale pletelor mele  si cu picioarele degerate,care au preluat comanda trupului meu,carmuindu-ma atat de reverica,cu imaginatia ratacind pe cai sustinute de dorinte si sperante, prin Cismigiul autumnal si solitar.Nu stiu ce cautam sau ce asteptam.Dar ma gandeam la tine…In toate cadrele acestui pastel tomniu te ilustram pe tine,meditativ,solitar,asteptand sa te pierzi in lava imbratisarii mele,buzele tale asteptandu-mi sarutul pentru a le reinvia, pentru a reveni de la acea culoare fada si uscata,la un roz plin de viata, ,sa-ti fac sangele sa curga din nou prin vene echivalent cu vinul rosu varsandu-se intr-un pahar,apoi pe gaturile noastre insetate,facand ca o caldura venita de nicaieri sa ne inunde trupurile.Ma opresc pe aceeasi banca,ghemuindu-ma in acelasi loc pe care ai stat si tu,las capul pe spate,inchid ochii mei de castane coapte avand sub pleoape viziunea boabelor tale de struguri verzi si incep sa-mi ilustrez in minte tot felul de lucruri legate de “noi”.Simt pe gat o atingere rece ce-mi strafulgera toti fiorii din trup si o mana la fel de inghetata ce-mi mangaie chipul.Imi ridic capul si deschid ochii dar ii inchid imediat la loc,contopindu-te cu mine intr-un sarut.Mi-e teama sa deschid ochii pentru  a doua oara ,mi-e teama ca acesta sa nu fi fost un vis din care sa nu vreau sa ma trezesc.Nu mi-am ridicat pleoapele chiar daca am simtit picaturile marunte cernute asupra mea.Sunt tot la fel,zavorate si neputincioase…

miercuri, 1 septembrie 2010

NAUFRAGIUL TIMPULUI



   Mi-ar plăcea să înmărginez clipele,să le înrămez într-un tablou în care să mă închid şi eu sau mai bine să clădesc în jurul pădurii timpului un zid din spini pe care să nu-l poată atinge nimeni şi să-l spargă ca pe un balon de săpun,dând voie timpului să curgă ca râul în aval,şi să mă întemniţez acolo unde timpul nu se scurge niciodată.Aş prinde din zbor trupurile de păsări plăpânde ale clipelor şi le-aş închide într-o colivie a timpului.
   Da.Vorbesc despre timp.Timpul care naufragiază în plante,în animale,în noi,în lume,este materia vie a Universului nostru ! Timpul,cel ce are un contur infinit,în care pământeanul disperat de umbletul lui mai rapid decât al TGV-ului francez,loveşte cu pumnii şi cu palmele în zidurile lui titanice şi invizibile,dar este împins înapoi de membrele lui de titan şi aruncat din nou în acest vârtej infinit al timpului.Timpul încuiat într-o cutie numită “ceas”,unde mişcările “organelor” acesteia fiind impulsionate de stimulii timpului.
   Nu m-au fascinat niciodată ceasurile mecanice cu mecanismele lor complicate şi precise,însoţite de ţăcănitul atât de caracteristic.Când eram copil,eram atât de obişnuită cu tic-tac-ul din “cântecul de leagăn” pe care îl făcea ceasul meu de pe noptieră,încât nu puteam să dorm fără el.Acum sunt atât de terorizată de ceasul mecanic,încât mă enervează şi nu pot dormi.Totuşi,ceasul mecanic are un farmec aparte.E ca un organism mecanic,mai ales dacă îl desfaci şi vezi cum funcţionează şi cum se mişcă fiecare rotiţă din el.
   Ceasurile mecanice sunt prevăzute cu regulator cu balansier al cărui arc motor este tensionat prin întoarcerea manuală cu ajutorul remontoarului.Acestea trebuie armate zilnic ; la prima armare trebuie să rotiţi coroana remontoare la maximum,numărând rotaţiile necesare.În fiecare seară sau în fiecare dimineaţă,trebuie să armaţi ceasul rotind coroana,în acest fel protejaţi mecanismul ceasului,asigurându-i o durată de viaţă mai lungă.Funcţionarea unui ceas mecanic poate fi redusă la destinderea unui arc.Viteza cu care acest arc se destinde,determină deplasarea indicaţiilor de pe cadran (ore,minute,secunde,zile etc.).
   Adesea mă uitam la cadranul artistic decorat ca la un ochi al timpului,rece,distant,care nu are tangenţă cu noi,muritorii,decât prin faptul că ne transmite trecerea timpului.Dar din când în când,inima sa mecanică se oprea neputincioasă,iar eu trebuia să îi întorc cheiţa,dându-i energie pentru încă o săptămână,două.Stăteam în faţa lui şi priveam fără clipire deplasarea mustăţilor negre care îi făceau nasul să strănute într-un ecou nesfârşit,un tic-tac netacticos ce te scotea din minţi şi te făcea să sfâşii fictiva cămaşă de forţă de pe tine.
   Fructul oprit din care s-au înfruptat Adam şi Eva a fost Timpul,duhul malefic eliberat din recluziunea pacifică şi eternă a Edenului,criminalul care ne răpune vieţile fără a ne da un avertisment,şi pentru asta l-aş sugruma într-un corset până l-aş ucide,apoi l-aş arde pe rug aşa cum a fost arsă mama lui Nostradamus din cauza naivei logodnice a acestuia,Marie de Vaupart.Dar cine îl poate prinde sau ajunge din urmă pe acest duh,naufragiat în lumea noastră ? Nu-l poţi nici măcar atinge ,fiind protejat în maşinile timpului cu minutarele pregătite totdeauna cu atacuri asupra mapamondului pe care a naufragiat.

   E încă noapte iar urechile metalice ale ceasului se lovesc de capul acestuia scoţând un zbârnâit cutremurător ce-ţi zguduie şi sufletul în tine.Totuşi este mai admisibil decât un cuc ţăcănit care te ţicneşte de la atâta “cucuit”.Sar năucă din pat şi mă uit la ceas : 4 dimineaţa.Am vrut să mă trezesc înainte de ivirea zorilor ca să pot investiga problema timpului.Să-l urmăresc…

marți, 31 august 2010


GÂNDURI DESPRE PLOAIE



     Nici n-am chemat-o şi ea a venit,făcându-şi apariţia ca un ninja învăluit într-o perdea de fum.Dar o aşteptam…de câteva zile am invitat-o şi a picat tocmai acum,tropăind pe tabla casei echivalent cu marşul soldaţilor efectuat la parade,jucându-se  pe frunzele copacilor şi mângâind fereastra.”S-a mai domolit”,îmi spuneam după ce am deschis fereastra ca să-i aud mai bine refrenul sacadat.A fost guralivă doar câteva minute.A îmblânzit-o soarele ,scoţându-şi colţii ascuţiţi ca şi caninii mei vampiratici,şi muşcând din nori. “Ce vizită scurtă”,gândeam cu decepţionare.”Credeam că e prietena mea,dar…o să mai vină.Poate nu ne cunoaştem îndeajuns şi nu a avut încredere deplină în mine ca să vină…oare nici după 16 ani ? Înseamnă că a râs de naivitatea mea de copil,de slăbiciunea mea pentru ea şi eu m-am prins de piciorul ei  ca o … a fost ca şi cum mi-a dat puţin din ea la fiecare vizită doar ca să mă liniştească ca pe un copil,dându-i-se o acadea ca să i se abroge plânsul la plecarea cuiva de care este ataşat.
M-a luat peste picior,s-a jucat cu mine şi m-a amăgit de fiecare dată.Am crezut că prin cadenţa ei care  rimează cu frunzele într-un duet dintre vară şi toamnă,îmi spune că mă iubeşte şi mă doreşte la fel de mult sub căderea ei.Glasul ei de o nevinovăţie castă reuşeşte să mă tempereze,biruind din nou,jubilând şi făcându-mi în ciudă că a dispărut ca o nălucă la ivirea zorilor,lăsând soarele fierbinte de vară să râdă de mine cu zâmbetul lui jovial şi sarcastic.O urăsc ! Câteodată o urăsc şi pe ea şi Soarele ! Urâcioşii ! Şi scot limba de parcă m-ar vedea,schimonosindu-mi faţa jună,făcându-mă să par şi mai urâtă cu toată nobleţea mea.
Infamii ! Amandoi m-au facut sa renunt la lectura mea care e mult mai interesanta si o prietena mult mai buna decat ei .”

**
    Olfacţie de asfalt încins atâtea zile de cuptorul celest,dezmierdat de primele picături din zeama unui fruct necunoscut,stors deasupra noastră.Olfacţie de praf omogenizat într-un vin incolor turnat din potirul clorotic,albicios,uşor grizonat al mării aeriene.Da ! Mirosul proaspăt al ploii sau mirosul unei ploi proaspete,crude,fragede,zemoase,dulci şi aromate ca al unui fruct prohibit,la care nu poţi ajunge nici dacă escaladezi vrejul de fasole al lui Jack,şi ajungi să renunţi ca vulpea la struguri,spunând că sunt acrii.

***

    Crugul a fost înfumurat toată ziua şi îmi înălţam mărgelele din smarald cafeniu spre el tot timpul ca o straină ce rătăceşte noaptea pe străzi,singură,uitându-se tot timpul speriată în urma ei ca să se asigure că nu e urmărită.Dar eu o urmăream pe ea ,investigându-i prietenii plumburii cu trench-coat-uri prăfurii,ochelari de un negru deprimant şi priviri dubioase,aşteptând sa işi stoarcă povara deasupra oraşului.Spre amiază santinelele din plumb ne-au atacat.A fost ca în război : ne-au atacat,au aşteptat un timp să vadă cât am rezistat primului atac,apoi iar ne-au atacat...însă nu a fost acea atmosferă abominabilă,a fost ceva blajin,firav,eteric.Am ieşit pentru câteva minute afară,fără umbrelă sau pelerina de ploaie,timp în care am avut un itinerar până la magazin şi,simţeam că este o mână invizibilă care îmi mângâia pletele ce zburau pe aripile vântului,ajungând pe umeri apoi atingându-mă cu degetele reci pe gât,luându-mi bărbia şi trăgând-o spre o gură invizibilă ce încerca să îmi mângâie buzele cu ale ei.A fost o îmbrăţişare rece în care mă gândeam la tine încălzindu-mă de gândul ce mi-e călăuză pe acest succinct itinerar şi de pătura roşie a iubirii mele.

vineri, 9 iulie 2010

Nostalgie



Când noaptea se lasă frig
Şi tremură stele,
Mi-aduc aminte că te-am iubit
Şi freamăt odată cu ele.

Robiri sentimentale
Îmi dau din nou târcoale,
Adie frunza florii de nu-mă-uita
în privirea ta,
De ce nu-mi dai voie să te uit ?
De ce sunt roaba ta ?

Printr-o sclipire s-au făurit semeţe
Lacrimi de sticlă pe obraz,
Iar ochii mei rămân nişte tristeţi preschimbate,
Acoperindu-mi sufletul
Întepenit de răgaz.

Puterea iubirii,
acelaşi fulger ce m-a lovit din nou,
m-a purtat tot către tine,
In orişicare “el”
Văzându-te pe tine,
Iubind pe orişicine
Tot te iubesc pe tine.

Când rătăcesc pe verzile campii,
Mă pierd în pete de culoare
Ca în verdele ochilor tăi,
Zvâcnesc în inima văpăi
Şi mă-ncălzesc
Şi nu mai clănţăi.

Vântul adie şoaptele îngerilor,
Macul suspină,
Când noaptea se lasă frig
Şi nu mai e lumină.

Când noaptea se lasă frig
Şi îngeri,stele,păsări,tot !
Suspină,tu – cârmaşul sentimentelor mele,

Vino de mă alină.

sâmbătă, 1 mai 2010

Copilăria



Copilăria - un sâmbure spart
A cărui sămânţă se maturizează
Ca floarea în amurg,
Ca şi caisa când e-n pârg,
Aş vrea să-i strâng din nou în braţe
Feciorelnicul avânt,
Dar nu-ndrăznesc

Nici la pieptul gândurilor să o strâng.

luni, 4 ianuarie 2010

Muguri si aripi







Dintre toţi fulgii care cad
doar tu te-ai aşternut
pe inima mea
şi ai rămas
adânc înfipt în ea,
te-ai cuibarit cu veselie-n ea,
mi-ai sucombat melancolia.

M-ai înecat
în potirul mângâietor
al dragostei
şi m-ai închis într-un cocon
căci anotimpul e cameleonic
iar tu n-ai vrut să mor!

Abia aştept iarnă de iarnă,
tu eşti fulgul
care nu se topeşte niciodată,
te-ai blocat în traficul gândurilor mele
şi am rămas şi eu blocată.