sâmbătă, 20 iunie 2015

People come and people go


   Prietenii s-au pierdut incetul cu incetul,s-au disipat ca norii pe timp de furtuna.Prieteni care m-au lasat pentru altii noi.Am ramas cu bratele intinse cand au plecat si le-am tinut deschise pentru ai primi inapoi. Credeam ca pentru oamenii pe care ii cunosti de-o viata si cu care ai crescut impreuna,o sa fii tot timpul pe primul loc,cel mai bun prieten,frate sau sora,familie.De cate ori aparea cineva nou in viata lor eu eram data la o parte,uitata ca pe o pereche veche de pantofi cu care odinioara paseai pe toate drumurile. Si-atunci ma intrebam de ce n-am mai fost buna,ce am facut sau ce nu am facut.Imi gaseam tot felul de cusururi.
   Am cunoscut si eu oameni noi.Dar bineinteles ca oamenii nu te pot primii pur si simplu in lumea lor.Doar nu ma asteptam sa ajung acolo si  sa ocup un loc important in inimile lor,ei aveau deja cei mai buni prieteni.Eu eram doar o intrusa,rataceam prin aceasta lume incercand sa-i apartin.
   Am descoperit ca oamenii pe care ii iubesti nu pot sa fie acolo pentru tine tot timpul.Au viata lor.In viata te nasti si mori singur.Oamenii vin si pleaca…ii cunosti,ii iubesti,te ranesc,iar apoi dispar ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat…Oameni care credeai ca o sa faca parte din viata ta pentru totdeauna.Si te intrebi din nou : unde ai gresit,de ce ai fost atat de prost si i-ai indepartat ? Pe urma incerci sa resuscitezi prietenia care va lega,pe unii reusesti sa-i aduci inapoi pentru ca,intr-adevar,te-au iubit asa prost cum esti,te-au iubit si te-au iertat cand ai gresit,au fost acolo pentru tine,ai fost si tu acolo pentru ei…pe cand altii,sunt dusi pentru totdeauna…Daca o sa ai sansa sa-i mai intalnesti vreodata in viata asta,o sa va priviti cu nostalgie si durere, cu ochii indoliati ai unei prietenii pierdute. Nu mai aveti nimic in comun,decat amintirile.Poate ca v-ati iertat,insa nodul tot ramane. Va priviti stingheri fiecare din coltul lui,v-ati da mana,v-ati imbratisa,v-ati pupa ,ati plange unul in bratele celuilalt,insa ramaneti incremeniti.Nodul va tine,iar regretul va injunghie fara mila.
   Prietenia inseamna si ea ceva,uneori mai mult decat o idee.E o dependenta.O dependenta psihica de oameni pe care ii vrei in jurul tau nu doar de craciun,ci in fiecare zi.Niste oameni cu care intemeiezi o familie de prieteni,pe care atunci cand iti pui mana pe inima nu simti bataile ei,ii simti pe ei acolo,respirand,purtandu-i cu tine la fiecare pas.
   Fara prieteni esti singur.Ploaia incepe sa cada.Ranile incep sa te usture.Nu te mai salveaza nimeni.Nu-ti mai arunca nimeni o franghie ca sa te scoata din vartejul singuratatii.Esti mort fara iubirea lor.Acum nu te mai plange decat ploaia.



joi, 16 aprilie 2015

CLIPE   HOINARE






    Tăcerea plutea subtil prin încăperea plină,însă pentru mine timpul s-a oprit în loc…Nu mai auzeam vocile din jurul meu,nu-i mai vedeam pe cei care roiau împrejurul meu.M-am oprit din scris fără să vreau.Cu toata agitaţia asta ce mă înconjoară,tu mi-ai invadat orice gând,reuşind să mă scoţi din rutină.Iar eu tocmai de asta munceam încontinuu,fără telefon,fără internet,ca în pustietate.Mă ţineam ocupată şi încercam să te uit,mă oboseam ca să nu mă mai gândesc seara la tine când mă pun cu capul pe pernă şi încerc să adorm,dar  seara când mă întorceam acasă,tu erai tot acolo : pe perna mea,pe tavanul meu,pe toţi pereţii,în mintea mea.Îmi furi orice gând şi mi-l îndrepţi spre tine.Sau poate că eu sunt cea care te cheamă,să ieşi din ascunzătoarea subconştientului meu.De ce mă laşi să-mi fie dor de tine? Ce cauţi tu în sufletul meu ? Eu căutam iubire.De ce am vrut să ţi-o ofer ca pe-un omagiu unui zeu ? Şi-n fond,nici nu mi-ai dat de înţeles c-ai vrea să mă iubeşti.Ştiam că fac o mare prostie,dar am continuat să mă avânt pe acest drum greşit.M-am supus greşelii,tipic unui om,tipic unei femei care avea să aleagă mai târziu dacă să îşi conserve iubirea şi să-şi transforme inima într-un cub de gheaţă,sau să continuie să iubească un bărbat care nu îi împărtăşeşte aceleaşi sentimente .De multe ori,ne îndrăgostim de persoanele nepotrivite.Unii se reprofilează,alţii sunt masochişti,şi continuă să iubească indiferent că celălalt nu îl iubeşte înapoi.
    Într-un timp  îi învinuiam pe alţii pentru faptul că sămânţa  dragostei a încolţit în mine,însă şi eu am insistat să o sădesc,să o nutresc cu speranţe deşarte şi minciună.M-am minţit singură.Tânjeam să îmi împletesc mâna cu a lui.Ştiam că nu se va întâmpla,dar imaginaţia mea mă împiedica să mă comport raţional.Ştiam că,dacă l-aş atinge,tot controlul meu s-ar spulbera.
    De-ar fi să te cunosc pe tine cel real,nu ştiu dacă te-aş mai iubi.Până acum am iubit doar o imagine pe care mi-am creat-o cu tine.Am adunat poveşti despre tine şi mi-ai părut a fi ideal.
     Reuşisem într-un timp să te uit,sentimentul de ură m-a ajutat. “Cel mai trist lucru în dragoste este faptul că de cele mai multe ori sufletul ţi-l răpeşte exact acela care nu are nevoie de el.” ,adevărul fundamental al lui  Caragiale în care m-am regăsit şi eu. Sufletul meu avea nevoie de unul complementar.A fost de ajuns să mă agăţ de o speranţă,iar pentru tine a fost de-ajuns să ştii.Mi-ai răpit sufletul,când ştiai că nici măcar nu ai nevoie de el,când ştiai că n-o să mă iubeşti niciodată.Pentru tine am fost doar o altă fraieră care s-a îndrăgostit de tine şi de care să râzi cu prietenii tăi.Cu ce te-a ajutat suferinţa mea ? Umilinţa la care m-ai supus ? Pare-mi-se că te distrează foarte tare să mă vezi asa rănită,umilă,vulnerabilă,cu aripile frânte,căzută la pământ. Acum n-ai decât.Râzi de fraiera care s-a îndrăgostit prea usor.Oricum au râs cu toţii…
    Neştiind ce să fac cu speranţele zdrobite ,am încercat să creez unele noi.Te-am reînviat din cenuşa încă nestinsă a iubirii ce ţi-o purtam la început. Întârzii să apari în viaţa mea. Nu-i nimic.La mine totul întârzie să apară.Credeam cu tărie că dacă îmi doresc ceva cu adevărat  tot universul va conspira pentru îndeplinirea dorinţei mele.Devenisem atât de încrezătoare şi de optimistă încât prostia şi naivitatea puseseră stăpânire pe mine.Eram atât de înţelegătoare şi de răbdătoare,dar tot ceea ce făceam era să continui cu minciunile tale.
     Eu fug de tine,tu fugi de mine.Mi-e teamă de momentul în care ne vom întâlni.Ştiu că mă eviţi.Ţi-e teamă că te voi mustra.Manifeşti o repulsie faţă de cele care te iubesc,gândul la noi te dezgustă.Eu fug de tine tocmai pentru că vreau să te scutesc de această neplăcere.Te iubeşte cea potrivită,cea pe care o vrei tu.Eu aş fi inutilă în peisaj. Nu vreau ca existenţa mea să-ţi bântuie memoria.Nu am ce să caut prin gândurile tale.Ar fi mai bine dacă nu ne-am întâlni niciodată.
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu “nu o să mai iubesc pe nimeni niciodată”.Poate că de asta am fost pedepsită.Nu trebuia să mai iubesc.Sau poate că aveam să îmi dau seama mai târziu că asta nu era decât o pregătire pentru a intra în tiparul oamenilor raţionali,care îşi impun şi reuşesc să nu se îndrăgostească niciodată mai mult decât trebuie ori deloc,care pun pe primul plan orice,mai puţin iubirea.Dar aceştia nu sunt decât nişte oameni reci,care cândva au iubit din tot sufletul şi cu toată fiinţa lor,nişte oameni dezamăgiţi pentru care durerea şi suferinţa s-au transformat în puterea de a merge mai departe fără a mai simţi fiorii iubirii. Oamenii ăştia nu mai sunt oameni,sunt frânturi din ceea ce au fost cândva,frânturi ce nu pot fi ascunse.
    Mă obişnuisem cu gândul la tine.Erai ca o cicatrice pe memoria mea cu care mă resemnasem şi pe care nu puteam să o tatuez sau să o corectez în vreun fel pentru că nu era o cicatrice fizică.Atunci când nu eram stresată de alte lucruri sau când nu mai puteam să fiu atentă la altceva,te aduceam în gândurile mele.Era ca şi cum lobii frontali şi cei temporali erau camerele unui hotel,iar toate camerele iţi erau rezervate.
    Scriind aceste rânduri,m-am trezit,iar după câteva zile am simţit că în sfârşit m-am vindecat.E atât de bine să nu mă mai gândesc la tine,să am gândurile limpezi.Speram ca acest virus să nu mai revină niciodată.Şi totuşi parcă îmi lipsea ceva…După câteva săptămâni în care credeam că te-am uitat,insomniile şi-au făcut cuib pe perna mea.Nu puteam să adorm fără să mă gândesc la ceva,fără să mă gândesc la cineva…Îmi devenisei somnifer ,eram dependentă de gânduri şi scenarii în care îmi legam destinul de al tău.
    În urmă cu două nopţi, te-am visat.Nu ştiu de ce.Nu mă mai gândisem la tine de ceva timp.De ce ai revenit ? Tot eu te-am readus ? Am uitat să te uit.S-au scurs doi ani de când sunt prinsă în lanţurile amintirii tale.Rătăceşti prin labirintul memoriei mele.Încă te mai iubesc.Încă îmi tremură pe buze numele tău.Încă mi-e teamă să te întâlnesc.Încă mă seacă orice gând la tine.Sper că tu eşti fericit.Eu nu pot fi atâta timp cât fericirea mea poartă numele tău.

miercuri, 15 aprilie 2015

VOYAGEUSE SUR LE VENT






    Les feuilles – des oiseaux dont je ne peux pas saisir le vol,tissent la soie de l’automne sur les sentiers où frileusement blottis se nichant sur les bancs,à attendre…L’une d’elles a pris son élan,se laissant porter dans la valse qui du vent ,se levant des ensuites de la prise de ses bras et la claquant sur un banc.D’autres naviguaient sur les ailes pointues de vent,se detachant des branches des arbres et pour prendre un contact douloureux et brutal avec le sol.
    Son sang pulsait fortement dans les veines,elle avait peur,les joues sucées et la peau pâle et sèche,comme si elle était tombée malade.Des fausses larmes jaillisaient de ses yeux iréel ,elle avait envie de pleurer pour les rares passants avec un cou rentré dans leurs manteaux,la plupart formant des couples d’amoureux bruyants,mais elles n’avait pas de voix ,elle n’avait pas de bouche et elle sentait toutes ses fonctions ralentir à cause du froid,la figent,pensant que l’on ne prendra pas son corps frêle et faible dans les mains,l’emportant sur sa route de voyageur contemplatif et amoureux.
    Ainsi tu passais toi aussi dans le Cismigiu,désinvolte,souriant,marchant facilement et doucement sur les feuilles qui n’ont pas perdu de leur vigueur,ni la couleur pâle avec teintes vertes,faisant des chapelets à tes pieds.
    Les mendiants jouaient du violins de leurs doigts engourdis,dans les différentes coins du parc,des symphonies mélancoliques,des mélopées où vibre l’air commencement l’automne qui semble sa fin,la connection entre l’automne et l’hiver.
    Des éclairs dans tes yeux larmoyants par le vent,roulaient leurs regards dans tous les coins de l’horizon autour de toi.Tu t’es arêté et tu t’es assis sur le banc à côté “d’Elle”.Tu passais mystérieusement la main dans tes cheveux avec le même sourire sur les lèvres,les humidifiant légèrement de ta langue.Tu regardais la danse des grues faisant la ronde et,glissant ton bras droit sur l’arrière du banc,tu as effleuré du doigts le corps qui attendait d’être degourdi par la chaleur de tes mains tremblantes et timides.Son âme s’est égaré dans ta main,embrassant cette couche mol,essayant d’absorber comme une sangsue,un peu de ton amour .Las, par la meme chanson jouée maintes et maintes fois,tu as abandonné la feuille sur le banc,en empruntant le sentier à tout hasard.Tu as erré dans le parc et tu es arrivé sans le savoir,au meme endroit.Tu n’avait pas l’intentionn de t’arrêter.Tu  n’as fait que deux pas devant le banc et le vent a fait flotter la feuille comme un drapeau avant de la ramener à tes pieds. Tu l’a ramassée sur le pavé froid du parc,poursuivant ta route en jouant avec elle entre les doigts.Je sais pas ce que tu cherchais où tu attendais mais,ennuyé,un peu irrité,tu as constaté après un bref examen que c’était la même feuille que tu avais abandonnée sur le banc .Alors tu l’as écrasée si  brutalement et avec  indifférence , puis tu l’as jetée  par terre ,comme si elle n’avait pas été vivante,comme si c’était une ordure.Elle n’avait pas de voix pour crier derrière toi,pas de force pour dire à quel point elle avait mal,elle restée collée au sentier,là où les pluies et les vents passaient apathiquement  dessus.
    Moi,je suis pareille,voyageuse sur le vent,un “oiseau” errant,tremblant de froid,le vent passant à travers moi comme un fantôme glacial,le lèvres bleuâtres,une apparence fantomatique,des petites feuilles colorées accrochées à mes boucles brunes enchevêtrées et les pieds gelés,qui ont pris le contrôle de mon corps,me guidant tellement rêveuse, avec l’imagination vagabondant errant sur les voies des désirs et des espérances par le Jardin de Cismigiu solitaire en automne.Je ne sais pas ce que je chercheais ou j’attends.Mais je pensais à toi…Dans tous les images pastel de l’automne c’est toi que je peignais,pensif,solitaire,attendant de te perdre dans la lave de mes bras / mon étreinte,te lèvres attendant mon baiser pour revivre ,pour perdre cette couleur déteinte et retrouver un rose vif.Pour que ton sang coule à nouveau dans tes veines comme du vin rouge remplissant un verre,puis dans nos gorges assoiffées,telle une chaleur venue de nulle part pour inonder nos corps.Je m’arrête sur le même banc,accroupie sur la meme place où tu t’étais assis,je laisse ma tête en arrière,je ferme mes yeux châtaignes grilles ayant sous les paupières la vision de tes grappes de raisins verts et je commence à imaginer toutes sortes de choses à propos de “nous”.

    Je sens sur le cou un toucher froid qui me donne des frissons dans tout mon corps et une main elle aussi de glace qui caresse mon visage.Je lève la tête et ouvre les yeux mais je les referme tout de suite,tous les deux confondus dans un baiser/te faisant fusionner avec moi dans un baiser.J’ai peur d’ouvrir les yeux pour une deuxième  fois,je crains que cela n’ait pas été un rêve don’t je ne veuille pas réveiller .Je n’ai pas ouvert les paupières meme si je sentais de petites gouttes tomber sur moi. Elles sont pareilles à moi,secretes et sans force…

joi, 6 noiembrie 2014

Din seria "Cuvinte pe care nu ti le-am spus niciodata"



Vreau sa fiu EU + TU




     Vreau sa fiu EU cea cu care iti imparti micul dejun,cea cu care iti bei cafeaua,cea pe care o saruti in ploaie,cea care iti asculta bataile inimii inainte sa adoarma cu capul pe pieptul tau,cea care te incolaceste cu picioarele noaptea,deoarece nu mai stie cum sa devina una cu tine,cea cu care iti faci un dus sau o baie fierbinte  dupa atata alergat prin ploaie sau tavalit prin zapada ; vreau sa fiu EU cea cu al carui par te joci cand ma tii deasupra ta deoarece nu avem loc destul pe canapea,vreau sa fiu EU cea pe care o iei in brate prin surprindere,in bucatarie,si o saruti pe gat,atunci cand iti gateste felul preferat de mancare pentru ca vrea sa te rasfete,cea cu care imparti o singura jumatate de pat,dar care nu are nevoie de perna pentru ca are pieptul tau si bratele tale – cel mai calduros asternut,cea pe care o tii de mana atunci cand va plimbati prin parc,cea pe care o prezinti tuturor prietenilor si cunoscutilor ca fiind “IUBITA” ta si careia inca nu i-ai dat drumul de la mana,cea pe care o privesti pe furis la petreceri atunci cand rade si te gandesti cat de mult tii la ea,apoi surazi,cea pe care o privesti dimineata cum doarme,daca te-ai trezit inaintea ei,cea pe care o saruti pe frunte cu un aer protectiv si afectuos,cea careia ii canti sau fredonezi melodiile tale preferate,cea careia ii lasi ravase de dragoste pe noptiera sau pe perna,cea careia ii spui “TE IUBESC”.
     EU,proasta care inca se gandeste la tine,proasta care inca mai spera sa te viseze in fiecare noapte si care se trezeste fericita atunci cand te viseaza,proasta care inca spera ca o sa incepi sa te gandesti la ea,proasta care inca spera ca cineva sa iti vorbeasca despre ea sis a-ti aduca aminte ca exista,proasta care inca mai asteapta sa ocupe postul de “IUBITA a ta”,proasta care imbratiseaza noaptea perna si-I spune “TE IUBESC” de parca ai fii TU.Proasta care iubeste IMPOSIBILUL.Inca te mai astept.Nu stiu de ce,nici pana cand.Fiecare gand imi zboara la tine.Ti-am cerut voie de atatea ori sa te uit,dar nu aveai cum sa-mi raspunzi…

Pe curand…

luni, 1 septembrie 2014

HANDICAP EMOȚIONAL





M-am întors odată cu toamna.Nu ştiu ce gând sau dor m-a adus înapoi.Oraşul n-a amorţit încă.Mai există câte o adiere caldă ca o amintire a verii.M-am plictisit plimbându-mă prin aeroport şi aşteptând să se rărească mulţimea ce işi aştepta nerăbdătoare bagajele de la cală.Analizasem înainte câţiva “călători” cât am stat pe un scaun.Românii sunt la fel cum i-am lăsat,străinii sunt la fel cum i-am cunoscut.
Am ieşit să mă plimb puţin pe-afară şi să ascult sunetul orasului pe care l-am părăsit acum 5 ani.Sunetul Bucureştiului.Locul pe care îl numesc “acasă”,şi nu pentru că aici locuiam.Nu,nimic atât de simplu şi lipsit de semnificaţie.Ci pentru că aici simt nevoia să mă întorc de fiecare dată când sunt departe…Romanticii îl numesc locul unde visele se nasc,criticii,locul unde visele mor.Eu mă plimbam pe străzile cu parfum franţuzesc şi ştiam că Bucureştiul este unic pentru fiecare,un vis,o speranţă,un iubit,o iubită,un amestec de cultură şi civilizaţie…un cămin.
Mi-am părăsit “căminul” cu scopul de a-mi proteja inima,de a-mi purifica sufletul,de a curăţa toate acele sentimente pe care le-am nutrit pentru tine şi mi-au fost nocive.Aveam sufletul îmbibat cu tristeţe,durere şi amărăciune.Mi-ai trimis o cutie de speranţe ce au luat forma bomboanelor din ea.Îmi vindeai sentimente iar eu eram client fidel.
M-am refugiat în Franţa,la Paris.Ironic,nu ?Tocmai în oraşul iubirii mi-am găsit şi eu să mă duc.M-am dus acolo ca să mă reinventez şi-am reuşit încetul cu încetul.
Marile dureri nu dor la început.Sunt mari pentru că deschid o rană care nu se mai vindecă niciodată.
În primele luni mi-a fost cam greu.Încă te purtam în suflet.De câte ori intram într-un bistro să beau o cafea iar chelnerul venea să-mi ia comanda,rămâneam blocată :“Aş vrea o ceaşcă plină cu dragoste,vă rog !” Atât de sete mi-era de iubirea ta.M-am îndrăgostit de tine aşa cum te fură somnul,încet şi desăvârşit.Degeaba mi-am interzis să te iubesc atunci când am simţit că mă îndrăgostesc.Inimii nu poţi să-i porunceşti.Dar ce rost are să iubeşti dacă eşti constrâns să ţii iubirea doar pentru tine,deoarece nu ştii pentru a câta oară,nu eşti alegerea nimănui.
Mă încăpăţânam tot timpul să nu te uit,iar sentimentele mele pentru tine se întăreau.Au prins rădăcini mult prea adânci în inima mea ca să te pot alunga din ea.Aveam nevoie de tine ca să îmi umplu visele.Aveam nevoie de tine ca să mă trezesc cu un gând dimineaţa şi ca să adorm tot cu tine în gând, seara.Simţeam că dacă dorinţa mea e atât de puternică,tot universul va conspira pentru a ne aduce împreună.Şi da, sunt egoistă.Vreau să primesc dragostea ce mi se cuvine.Am aşteptat-o prea mult timp,cuminte şi fidelă.M-am dat la o parte de prea multe ori.Am plecat când aş fi putut să rămân.Dar nu aş fi putut să lupt şi asta nu pentru că nu voiam…m-am depreciat,mi-am pierdut încrederea în sine şi curajul.Dar mai întâi de toate,nu sunt genul care destramă relaţii.A trebuit să stau tot timpul în umbră.Nu am vrut nici să par bolnavă,nebună sau obsedată.Te-am iubit în tăcere,ţi-am dorit tot binele şi te-am adorat.Dar cum să te descurci atunci când eşti prins între raţiune – care îţi spune ce trebuie să faci şi să priveşti înainte – şi suflet – care te leagă de trecut,nostalgic ? Cum să nu-ţi asculţi inima care se zbate ca o nebună în pieptul tău şi nu tace o clipă ? Biata inimă,o adevarată martiră care,deşi zdrobită,îşi linge rănile ca un câine şi continuă să lupte. Nu aş vrea să mă întorc cu acest handicap emoţional.Sunt nişte sentimente de care vreau să mă vindec.
După luni întregi în care  obosisem să mai plâng  şi în care încetasem să mă mai încovoiez de durere,o durere nemiloasă ce o simţeam în piept ,intensificată de distanţă,mi-am revenit.Epuizasem  durerea.Am plasat cariera pe primul loc;nu m-am mai lăsat condusă de sentimente.Devenisem o femeie rece,calculată,nemiloasă.Îmi otrăveam sufletul singură pentru a mă detaşa de sentimente ,de umanitate.Mi-a schimbat cineva inima…
Mi-aş fi abandonat bagajele la cală şi m-aş fi plimbat prin Herăstrău,dar fără vreun prieten alături,promenada nu prea mi-ar fi priit.Nu am anunţat pe nimeni că vin;am vrut să le fac o surpriză.Mi-am dus bagajele la un hotel ; nu intenţionez să stau prea mult.Am ieşit să mă plimb totuşi puţin pe Lipscani.Nu aveam stare.Mă plimbam cu paşi mici,contemplativă.Pe cine tot caut ? – Fericirea,mi-am răspuns singură.Fericirea în doi…Presimţeam ceva rău.Mi-era frică să te-ntâlnesc.Mi-aş fi dorit să fi fost plecat din Bucureşti.Dar de ce ţi-e frică,tocmai de aia nu scapi.Te-am zărit la câţiva metrii depărtare.Am încremenit.Inima mi-a pregătit o surpriză,pentru că,în acest moment începu trecutul.Ca o muzică de pe alte tărâmuri,reflectată într-un ecou.Parcă mi se răsucise un cuţit în inimă.Tăciunii fumegânzi ai inimii s-au reaprins.Speram să nu mă recunoşti.Nu ştiam ce să fac,să continui să mă îndrept spre tine sau să mă întorc şi să fug ? Dacă mi-aş fi continuat paşii spre tine,ţi-as fi sărit la gât şi te-aş fi sărutat flămând,ţi-aş fi spus de mii de ori că te iubesc şi când m-ai fi întrebat nedumerit ce se întâmplă,ţi-aş fi răspuns tot cu “te iubesc”.Am ales să fug.Nu am ajuns prea departe.Am simţit cum ceva mă prinde de mână şi mă trage înapoi…




vineri, 6 septembrie 2013

Cuvinte pe care nu ţi le-am spus niciodatã



O priveam cum işi strângea lucrurile şi simţeam cum golul işi face loc în sufletul meu.Mã durea inima.Simţeam cum durerea mã sfâşie,se luptã cu mine aşa cum un nebun se luptã în cãmaşa de forţã.Înainte cu câteva minute trupurile noastre erau contopite în focul iubirii şi dintr-o datã scenariul s-a  schimbat.Mi-a spus sã mã opresc,m-a dat la o parte,dupã care a început sã-mi spunã cã fac asta cu gândul la cealaltã,doar de nevoie.Da!Cã pentru mine ea nu reprezintã decat o nevoie : “ Ce sunt eu pentru tine ?  O proasta la care vii doar de cate ori ai tu chef ? Nu vreau sã mai fiu o rezervã ! ” Cuvintele astea m-au durut…Şi totuşi nu am putut sã fac sau sã spun nimic.Stãteam lungit pe pat aşa cum m-a lãsat şi cum meritam de altfel,cu ochii în soare şi nedumerit.
A strâns tot.Fiecare lucru mãrunt pe care îl avea la mine în casã,fiecare fãrâmã din sufletul ei,fiecare ciob de inima…În schimb a mai adãugat “buchetului” de pedepse încã una : a lãsat aici toate cadourile pe care i le-am fãcut.Tot ce-ar fi putut sã-i aminteascã de mine.
Când am realizat cã într-adevãr pleacã am tras boxerii pe mine şi am pornit în fugã pe scãri.Ajunsese la uşã.M-am oprit puţin sã o privesc.Se incãlţa foarte încet,ezitând deschiderea uşii,semn cã ar fi vrut sã o opresc.M-am îndreptat spre ea şi i-am cuprins mijlocul cu mâna stângã iar cu ce-a dreaptã i-am tinut mâna sã nu deschidã uşa.Am strâns-o în braţe cu toatã dragostea pe care pânã acum nu am fost capabil sã i-o ofer.Am fost un netrebnic! Un nenorocit ! Am început sã o sãrut dar m-a oprit : “ Nu! Opreşte-te ! Nu mai existã cale de întoarcere.” Şi-atunci am lãsat-o sã deschidã uşa …Încã o ţineam de mânã şi şi-a întors privirea spunând : “ O sã las în urmã tot.Inclusiv trecutul.Nu m-am grãbit sã-mi strâng lucrurile ca sã nu crezi cã fug.Nu fug.Tu mã faci sã plec.Nu m-am grãbit pentru cã am vrut sã te fac sã suferi,sã simţi acea apãsare pe inimã din ce în ce mai grea,suferinţa sã-ţi sfâşie sufletul aşa cum l-ai sfâşiat şi tu pe-al meu.Odatã cu plecarea mea sã simţi cum se rupe o bucatã din tine aşa cum un gheţar se rupe din calota glaciarã.”
Nu m-a lasat nici mãcar sã-i sãrut mierea buzelor pentru ultima datã.I-am dat drumul şi “şi-a luat zborul” ca o pasãre într-un zbor lin ,parcã nefericitã de libertate.
Ce-am simţit în clipa aia ? Nici mãcar adierea vântului.Nici golul din inimã nu-l mai simţeam.Eram tot un trup alcãtuit din durere,care nu mã lãsa sã-mi simt nici mãcar picioarele pe pãmânt.
Ce fãceam ? Îmi ţineam respiraţia ? Am rãmas aţintit în mijlocul drumului pânã când nu ştiu ce impuls m-a determinat sã închid şi sã deschid ochii ca sã mã trezesc.Poate cã am vrut sã plâng …
Acum încep sã-mi revinã în minte chipul ei,parfumul,vocea,fiecare gest,fiecare mişcare.Îmi revenea în minte un chip atât de frumos şi o voce doar a ei.Unicã.Folosea vocea asta doar cu mine.Acum realizez cât de frumos suna cuvântul “iubitule” rostit de ea.Ăsta era alintul ei,mai rar diminutivul numelui.
Amintirile încep sã mã rãscoleascã la fiecare pas,sã-mi înţepe inima ca nişte spini atât de dureroşi şi fãrã milã.Mã dor tãlpile la fiecare pas.Mã doare fiecare gând,fiecare clipire,fiecare inspiraţie şi expiraţie.Parcã şi sângele care-mi curge prin vene începe sã mã doarã.
De ce-mi aduc aminte toate astea abia acum ? De ce nu am ascultat-o ? De ce am ignorat-o ? De ce nu am primit dragostea pe care a afectat-o faţã de mine ? A avut dreptate sã plece aşa şi sã mã urascã.
E vina mea cã nu m-am despãrţit de A.Ştia,dar a rãmas cu mine,iar eu am fost un incapabil.Am fost prea orb.Am fost prea surd.Mi-a arãtat în fiecare zi cã mã iubeşte.Tot timpul s-a strãduit sã mã facã fericit în schimbul unui colţ din sufletul meu.Pentru iubire.
Niciodatã nu am întrebat-o dacã ea e fericitã.Şi am greşit.Probabil era fericitã doar atunci când eram eu.Suferea odatã cu mine,zâmbea odatã cu mine,clipea odatã cu mine,respira doar atunci când respiram eu.Eu ! Eu ! Eu ! Nenorocitul care era sursa ei de viaţã.

A acceptat sã fie rezerva mea în speranţa cã mã voi despãrţi de A. şi voi rãmane cu ea. M-am cuplat cu A. din cauza alteia.O iubeam în continuare,însã am început o relaţie cu A…Am vrut sã demonstrez,nu ştiu cui,probabil tot mie,cã sunt cababil sã iubesc şi cã ştiu sã-mi întemeiez o relaţie,dar tot ce-am fãcut a fost sã intru în încurcãturi…



                                            TO BE CONTINUED...

duminică, 18 septembrie 2011

Dirty and romantic love






   Am ieşit din baie ducându-mã în dormitor.M-am aşezat în faţa oglinzii şi mi-am ridicat mainile pentru a-mi şterge pãrul cu prosopul de pe cap,aşezat ca un turban.În momentul acela prosopul a cãzut de pe mine şi tocmai atunci X a intrat pe uşã…Am amuţit.Era dezbrãcat şi m-am îndreptat cãtre el deşi nu ştiam ce sã fac.M-am apropiat de el atingându-i corpul şi întinzând mâna pentru a închide uşa cu cheia.Tremuram toatã, cu fiori calzi care mi-au uns tot corpul şi îl priveam fix în ochi aproape ruşinatã şi parcã vrând sã-i sãgetez  retina.M-a cuprins uşor în braţe şi m-a aşezat pe pat…
        Mã ţinea în braţe şi mã sãruta luând drumul aluniţelor care începeau din colţul ochiului stâng coborând pe gâtul arãmiu, zugrãvit de soare.Bifurcându-se,un drum ducea cãtre inima mea,acolo unde aluniţa ce domnea deasupra sânilor încã din naştere,îi aştepta sãrutul cald şi lipicios,urcând apoi pe-acelaşi drum însoţit de atingerile rafinate ale buzelor lui şi ajungând pe bolta spatelui care formeazã constelaţii triunghiulare din steluţe sexy,aşa cum îi place sã le numeascã. Mã ameţea cu parfumul lui,mã înnebunea când îmi spunea cã sunt sexy: “Eşti sexy,aluniţele tale sunt sexy,sânii tãi obraznici care-mi înţeapã pieptul sunt şi ei sexy.”Îmi ardea plãcut tot corpul când îmi spunea “ iubito”.Mã muşca de buze şi mã adora,îmi muşca aluniţele de pe umãrul drept,mã muşca de gât,era nebun şi îl adoram! Mã tachina spunându-mi cã nu-i mai plac,cã nu sunt atrãgãtoare şi cã de fapt n-am fost niciodatã.Îmi rãvãşea pãrul şi mã sãruta nebuneşte,apoi mã îndepãrta şi mã ignora visãtor cum priveşti câteodatã cu ochii îngânduraţi.
Încep sã mã gudur ca o pisicã şi sã-l sãrut.Îi mãrturisesc cã de câte ori mã sarutã simt o furnicãturã în carnea buzelor.
  Familia lexicalã a iubirii nu sunt cuvinte pe care sã le “zugrãveşti” şi nici cu mintea nu le poţi nãscocii când eşti treaz.Oamenii când sunt îndrãgostiţi nu trãiesc în realitate,trãiesc în realitatea lor.
  Îi revenea pe buze mierea pe care i-o lãsase sãrutul meu şi întorcându-se cãtre mine mi-a spus cã am ceva inedit,animalic şi picant,cã privesc felin şi pervers din ochii mei mari,pãstrând o neutralitate echivocã,cã s-a îmbrãcat în dragostea mea şi cã sunt o pasãre sãlbaticã şi cu o încredere inexpugnabilã,pe care nu o va elibera din fortãreaţa inimii lui niciodatã.

  Se surpa barajul lacrimilor ascultând,ne-am contopit într-o îmbrãţişare mai fierbinte ca lava,mi-a şters lacrimile dupã care am zâmbit fericiţi.În clipa aceea mi-am spus cã dragostea mi-a dat aripi asa cã trebuie sã zbor…